Nici una dintre marile religii ale umanităţii nu a pus un atât de mare accent asupra suferinţei în planul existenţei aşa cum a făcut-o budismul. Buddha era convins de faptul că întreaga existenţă este impregnată de suferinţă, că suferinţa depăşeşte atât de mult bucuriile şi satisfacţiile efemere din viaţa omului încât ar fi fost cu mult mai bine pentru acesta să nu se fi născut. Desigur, pentru noi creştinii şi nu numai, cuvintele lui Buddha au un ecou foarte pesimist şi deprimant, deşi în viziunea sa mesajul pe care doreşte să îl transmită semenilor săi pare a fi unul realist şi foarte convingător. În contextul budist, lucrul acesta devine explicabil dacă avem în vedere faptul că termenul de dukkha (suferinţă) are o semnificaţie cu mult mai largă decât noţiunea tradiţională de suferinţă. Dukkha înseamnă tot ceea ce-i încătuşează şi-i leagă pe oameni de condiţiile de viaţă şi existenţă din acestă viaţă efemeră, tot ceea ce-i face sclavii propriilor lor dorinţe şi nostalgii trecătoare, ceea ce-i face să trăiască dezamăgiri, ceea ce-i înstrăinează de ei înşişi şi de semenii lor, ceea ce-i determină să sufere din cauza faptului că nu se pot identifica niciodată cu ei înşişi. Prin urmare, dukkha înseamnă aproximativ neîmplinire, imperfecţiune, irealitate, deşertăciune.
Lucrarea de faţă a fost elaborată cu multă acrivie ştiinţifică, dispunând de un aparat critic dens, în care se regăsesc utilizate lucrări şi nume de autori dintre cele mai competente în domeniile respective. Apreciem în egală măsură metodele ştiinţifice utilizate în elaborarea lucrării, fapt ce confirmă deopotrivă caracterul ştiinţific al acestei cărţi. Alături de metoda analizei sistematice, în baza căreia autorul utilizează şi analizează cele mai importante izvoare hīnayāniste şi mahāyāniste, pe care le interpretează într-o formă critică, folosindu-se de o bogată literatură secundară de specialitate, e folosită de asemenea metoda comparativă. Această a doua metodă e folosită cu precădere atunci când prezintă doctrinele principalelor şcoli budiste privind problema suferinţei, ca şi în ultimul capitol mare al acestei cărţi unde autorul face o evaluare din perspectivă creştină a problemei suferinţei. Aici sunt scoase în evidenţă o serie de convergenţe şi divergenţe între budism şi creştinism pe această temă. Abordarea autorului se înscrie cu certitudine pe linia unui dialog interreligios absolut necesar şi responsabil în societatea de astăzi atât de multi-formă, multi-etnică, multireligioasă şi multi-culturală. Cartea de faţă aduce un aport considerabil în clarificarea diferenţelor dintre tradiţiile spirituale şi practicile proprii acestora, indicând cu claritate limitele în care pot fi făcute apropieri şi comparaţii. Uneori capcanele de limbaj sunt la originea falsei impresii că relativ aceleași afirmații sunt făcute peste tot în cele mai diverse religii. De aceea, precizarea particularităților și contextului lingvistic în care este făcută o afirmație este extrem de importantă, căci o simplă traducere în altă limbă a unor sintagme lasă impresia existenței unui fel de adevăr comun ori a unei informații comune ce ar transcende toate religiile. Consider că autorul cărţii de față a reușit să surprindă pertinent și argumentat specificul temei suferinței în cele două mari religii, ambele având un mesaj universal, unul ce vizează umanul în datele sale ultime.