Slava lui Dumnezeu. Vol IV

Forma centrală de evidență, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiești obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezută”, ci „văzută” (oricât de mult am crede în Hristos); în această formă strălucește slava obiectivă a lui Dumnezeu, ea este slava finală (kabôd), trimisă și chemată să-și arunce umbra peste tabernacolul întregii creații. Toate armoniile cercetării teologice iradiază din această slavă și aduc mărturie despre ea, în măsura în care sunt justificate obiectiv și științific.

Dante, Ioan al Crucii, Hamann, Soloviov, Hopkins, Péguy.

Autori pe care i-am citit sau am vrea să-i citim, nume semnificative din marea cultură europeană, și pe care Hans Urs von Balthasar i-a convocat în „stilurile laice”. Ceea ce-i unește, așadar, este mai întâi statutul lor eclezial. Dar cum anume acest aspect minor devine relevant din perspectiva viziunii creștine este în sarcina teologului să o dovedească. Iar Balthasar reușește să o facă aici într-un mod strălucit.

„Slava” este una dintre marile cărți ale gândirii creștine din a doua jumătate a secolului XX, care continuă să hrănească mințile și inimile creștinilor mileniului III. Acesta e pariul editorului.

Ceea ce oferim aici nu este nici o istorie a filosofiei, nici o istorie generală a spiritului, ci ne întrebăm pur și simplu ce s-a ales, de-a lungul secolelor, din  experiența antică a slavei lui Dumnezeu; și ne punem această întrebare înașa fel încât aspectul creștin al acestei slave să fie pus în paranteză și rezervat volumelor finale ale studiului de față, care se vor ocupa de Biblie.

Hans Urs von Balthasar

Așadar, slava lui Dumnezeu în metafizică. O temă neobișnuită pentru filosofi? Nu și pentru Hans Urs von Balthasar. El continuă în acest volum trecerea în revistă a „propunerilor” intelectuale pe care omul le plasează în fața Revelației.

Nu un „concept” − conceptul de slavă − urmează a fi „analizat” aici, ci un cifru al plenitudinii se vrea integrat în această plenitudine. Interesul nostru este sintetic; tocmai de aceea ultima teologie neotestamentară, cea ioanică, ne va fi mereu punctul de fugă și destinația, deși toate teologiile neotestamentare rămân într-o permanentă mișcare de avansare (în meditația mereu deschisă a Bisericii) și de înălțare (spre Dumnezeu). Importante  pentru noi sunt viitorul și gura de vărsare, iar nu categoriile ce-au trebuit integrate în stadiul în care erau încă sursă, material, condiție. Ci doar unicul lucru ce vrea să se exprime prin toate acestea: pe el îl urmărim, fără să ne închipuim că l-am fi cucerit (Filipeni 3,12 sq.).