Slava lui Dumnezeu. Vol II

Acest volum ne aduce în punctul pe care îl viza dintru început întreaga operă: la teologia slavei Dumnezeului celui viu, care „în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci” și „în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, […] strălucirea slavei și chipul ființei Lui” (Evrei 1, 1-3).

În acest   al  patrulea volum al complexei sale opere, von Balthasar abordează și evaluează tradiția metafizică a contemplației Ființei în lucrările de referință despre Homer, tragedienii greci, Platon și Plotin și dezvoltarea acestei tradiții în Evul Mediu. Apoi explorează analogia dintre viziunea metafizică a Ființei și viziunea creștină a Slavei dumnezeieștii Treimi. Cartea este un remarcabil demers de a redescoperi vechile concepte despre Ființă în toată splendoarea ei, ca și contextul în care viziunea creștină specifică, înrădăcinată în revelația plină de har a lui Dumnezeu, a prins formă și expresie.

Forma centrală de evidență, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiești obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezută”, ci „văzută” (oricât de mult am crede în Hristos); în această formă strălucește slava obiectivă a lui Dumnezeu, ea este slava finală (kabôd), trimisă și chemată să-și arunce umbra peste tabernacolul întregii creații. Toate armoniile cercetării teologice iradiază din această slavă și aduc mărturie despre ea, în măsura în care sunt justificate obiectiv și științific.

Ceea ce oferim aici nu este nici o istorie a filosofiei, nici o istorie generală a spiritului, ci ne întrebăm pur și simplu ce s-a ales, de-a lungul secolelor, din  experiența antică a slavei lui Dumnezeu; și ne punem această întrebare înașa fel încât aspectul creștin al acestei slave să fie pus în paranteză și rezervat volumelor finale ale studiului de față, care se vor ocupa de Biblie.

Hans Urs von Balthasar

Așadar, slava lui Dumnezeu în metafizică. O temă neobișnuită pentru filosofi? Nu și pentru Hans Urs von Balthasar. El continuă în acest volum trecerea în revistă a „propunerilor” intelectuale pe care omul le plasează în fața Revelației.