Viața și moartea Maicii Maria Skobțova (1891–1945) — gazată și incinerată în lagărul de la Ravensbrück — sunt profetice pentru ortodocșii de azi, pentru atâția tineri care doresc iubirea și riscul, dar nu mai știu unde anume se găsește Dumnezeu. Dumnezeu e în inima ființelor și a lucrurilor, în însăși densitatea materiei, în suferința și creația care transfigurează lumea. Această transfigurare a lumii cere contemplația creatoare, dar și iubirea activă, compătimirea personală cea mai sfâșietoare dar și reinventarea vieții.
Îndrăgostită de Hristos, de dreptate, de sărăcie și de frumusețe, Maica Maria a fost o poetesă a vieții.
Destinul Maicii Maria — patimile ei, compătimirea ei, pătimirea ei — subliniază extraordinara diversificare necesară Ortodoxiei contemporane. Ea pune o problemă extrem de reală pentru Biserica Ortodoxă: aceea a unor noi forme de viață monahală, în care locul central să-l ocupe cea de-a doua poruncă a Evangheliei: iubirea nebună de aproapele, integrală, fără rezerve.
Alături de tradiția marilor isihaști și hrănită de ea, n-avem oare nevoie și de mari creatori de iubire, de mari creatori de viață care să facă să rodească «deșertul inimilor» și al lumii contemporane? Nu mai e timpul să opunem aceste două lucruri.
Dacă o iubim, dacă o venerăm pe Maica Maria, o facem nu în ciuda dezordinii ei, a ciudățeniilor și pasiunilor ei. Între atâția morți evlavioși și atâția morți delicați, tocmai acestea o fac extraordinar de vie.” (Olivier Clément)