Căsătoria la români între mit și realitate

Există o unanimitate de păreri că nunta a fost și este un spectacol. Ea a fost văzută, pe bună dreptate, ca un produs artistic, creat după criterii și nevoi estetice ale omului. Dar, până să devină artă, ansamblul ritualurilor care marcau schimbarea calității omului, avea alte funcții decât cele estetice. Înainte de a fi produse artistice, desenele din grota de la Altamira și Lascaux erau unități productive de prefigurare a vânatului și răpunerii lui. Tot astfel și cu nunta, se înfățișează astăzi ca un spectacol, dar componentele sale aveau cu siguranță funcții și semnificații neartistice. Aspectul lor de spectacol l-au căpătat oamenii pe măsură ce s-au îndepărtat de mentalitățile arhaice ale Antichității, uitând de ele, dar continuând să le practice în virtutea tradiției. Ca dovadă că obiceiurile de nuntă erau activități departe de intenții artistice, o constituie cuantumul sporit de reprezentări ale unor relații economice, preponderent de schimb în cadrul unor ritualuri ale nunții de astăzi. Ca „spectacol”, nunta are „actori”. „Piesa” se joacă împreună cu „publicul”, dar ea reflectă ca într-o oglindă relațiile economice și sociale ale personajelor din „spectacol”. Relațiile de acest gen, trăite pe viu, în viața cotidiană a viitorilor miri și socri (cuscri) și nași, sunt copiate în timpul nunții, în cadrul unui joc… foarte serios. În acest spectacol se îmbină relația economică luată la propriu, prin aducerea miresei cu zestre cu tot și relația figurată a acestui schimb, uneori cu valori simbolice de veche datare. Chiar și acest grandios spectacol se desfășoară după un tipic riguros pus la punct, relația de schimb realizându-se în cadrul unui ritual obligatoriu, care, prin frumusețea manifestării, devine artă. Dar, în spatele acestei arte stă interesul economic.