Despre criza culturii se vorbeste astăzi pe nenumarate voci si pe toate meridianele. Dar înseamnă asta că înțelegem ce se intamplă cu noi și că vedem mai clar încotro ne indreptăm? Roger Scruton încearcă să dea un răspuns pornind de la rădăcinile culturii înalte și de la avatarurile suferite de ea odată cu „dezvrăjirea“ lumii petrecută în secolul Luminilor.

„Necunoscuți nouă înșine și altora, cucerim pas cu pas un spațiu necunoscut lui însuși și nouă înșine. S-ar spune că necunoscutul nu se opune cunoscutului, cât aptitudinii de a re-cunoaște.

Dar ce e speranța? O emoție? O formă de forță interioară? Și ce o deosebește de dorință? Oare speranța poate schimba viitorul?

Majoritatea se ocupă nu de fericirea în sine, ci de modalitățile de a obține fericirea, cel mai adesea doar de o singură modalitate, recomandată ca fiind cea mai eficientă sau singura eficientă…

Da, e criză, dar noi avem sămânţa veşniciei, să stăm în alb de nea în noaptea privegherii, să alegem bobul crestat cu „Tatăl nostru” şi El va da cunună anului ce vine, cu ploi line, cu ape ce-l fac să rodească însutit.

De la început, Sandu Frunză a reușit pe deplin să pună în lumină în ideea de experiență religioasă la Dumitru Stăniloae nu numai arhetipul, simbolul și alteritatea, dar și să ne conducă mai departe, prin persoană și relaționare, la conceptul ființei relaționale.

Alert stilistic, dar și riguros în argumentare, Edward Feser combină cu grație distincțiile scolastice și prezentarea nepretențioasă, deschisă unui public larg de cititori de filosofie.

„…Oraşul, marea şi cerurile sunt avataruri ale unei pustietăţi în care cel ce o străbate se găseşte, în permanenţă, în condiţia miraculoasă descrisă de Surin în „Cantiques spirituels”: comme un enfant perdu.”

…filosofia s-a îmbolnăvit de moarte o dată cu filosoful căsătorit și a murit când acesta a devenit profesor de filosofie.” (Ion Cordoneanu)

Prin „filosofie creştină“ , înţelegem maniera de a filosofa pe care Papa Leon al XIII-lea a descris-o sub această denumire în enciclica Aeterni Patris şi pentru care l-a oferit drept model pe Sfântul Toma de Aquino.

Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.
În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat…

Textele „Umanism şi Teologie” şi „Paideia Christi” se prezintã mai mult decât actuale în aceste vremuri în care, precum în deceniul premergãtor celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit din nou o modă în a accentua rupturile, revoluțiile, conflictele și discontinuitățile istorice. Werner Jaeger, urmând modelul Sfinților Părinți și al Sfântului Toma de Aquino, ne oferă o perspectivă asupra dezvoltării teologiei creștine în raport cu filosofia greacă în care diferențele și contrastele sunt suprimate într-o sinteză care reușește să îndreptățească fiecare moment al progresului istoric. 

Albert Camus scrie la începutul Mitului lui Sisif că nu există decât o singură problemă filozofică serioasă, şi anume să ştim dacă viața merită să fie trăită. Astăzi această problemă se reduce la întrebarea dacă viața poate avea un sens. La această întrebare aş vrea să răspund cu convingere că, pentru un motiv simplu, nu se poate ca viața să nu aibă sens. O singură cale e posibilă: ori viața are un (sau mai multe) sens, ori nu are sens. Dar dacā nu are, dacă viața este „absurdă” cum a crezut generația lui Camus, e din cauză că se presupune că ea trebuie să aibă un sens.