Despre criza culturii se vorbeste astăzi pe nenumarate voci si pe toate meridianele. Dar înseamnă asta că înțelegem ce se intamplă cu noi și că vedem mai clar încotro ne indreptăm? Roger Scruton încearcă să dea un răspuns pornind de la rădăcinile culturii înalte și de la avatarurile suferite de ea odată cu „dezvrăjirea“ lumii petrecută în secolul Luminilor.

„Cartea de față încheie desfășurarea posibilităților teoretice deschise în 1997 de Fiind dat. Încercare a unei fenomenologii a donației și degajate în 2001 de În plus. Studii asupra fenomenele saturate, iar în 2003 de Fenomenul erosului, precum și, într-un alt sens, în 2008 de În loc de sine. Abordarea sfântului Augustin. În toate aceste cazuri nu e vorba decât de un travaliu în vederea unei lărgiri a teatrului fenomenalității: după donație și saturație încercăm aici să introducem în filozofie conceptul de certitudini negative.

„Necunoscuți nouă înșine și altora, cucerim pas cu pas un spațiu necunoscut lui însuși și nouă înșine. S-ar spune că necunoscutul nu se opune cunoscutului, cât aptitudinii de a re-cunoaște.

Dar ce e speranța? O emoție? O formă de forță interioară? Și ce o deosebește de dorință? Oare speranța poate schimba viitorul?

Reprezentant de marcă al direcției numită, inițial peiorativ, „turnanta teologică a fenomenologiei franceze” – de fapt „cea mai importantă gândire filosofică contemporană privitoare la creștinism și religie” – Jean-Luc Marion readuce în discuție Revelația creștină.

Da, e criză, dar noi avem sămânţa veşniciei, să stăm în alb de nea în noaptea privegherii, să alegem bobul crestat cu „Tatăl nostru” şi El va da cunună anului ce vine, cu ploi line, cu ape ce-l fac să rodească însutit.

De la început, Sandu Frunză a reușit pe deplin să pună în lumină în ideea de experiență religioasă la Dumitru Stăniloae nu numai arhetipul, simbolul și alteritatea, dar și să ne conducă mai departe, prin persoană și relaționare, la conceptul ființei relaționale.

„Tradiționalistul s-ar putea să fie mai câștigat – din punctul de vedere al discernământului pe care îl invocă – dacă găsește în sine curajul de a persista în amărăciunea dezamăgirii. Căci e în aceasta din urmă ceva ce-i lipsește încrederii: luciditatea…”

“…Oraşul, marea şi cerurile sunt avataruri ale unei pustietăţi în care cel ce o străbate se găseşte, în permanenţă, în condiţia miraculoasă descrisă de Surin în „Cantiques spirituels”: comme un enfant perdu.”

…filosofia s-a îmbolnăvit de moarte o dată cu filosoful căsătorit și a murit când acesta a devenit profesor de filosofie.” (Ion Cordoneanu)