Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Spiritul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune.

Dogmatica experienței ecleziale oferă pentru prima dată jaloanele principale, precum și o imagine clară și obiectivă asupra mutațiilor survenite în evoluția teologiei ortodoxe în ultimii o sută de ani în comparație cu teologia ortodoxă „de școală” a secolelor XVII–XIX, familiarizându-l totodată pe cititor cu bibliografia lor esențială.

Ceea ce apare frapant în cadrul acestui tip de discurs este tocmai ideea de Judecată „finală”. Şi atunci, cu teamă și cutremur, ne întrebăm: cum mai putem înțelege iubirea nemărginită a lui Dumnezeu din perspectiva acestei limite?

„Acțiunea” a fost îndelung pregătită. Am creat mai întâi (în „Prolegomene”) o înțelegere preliminară pentru introducerea categoriilor dramatice în înțelegerea revelației („teologiei”), apoi a trebuit să introducem personajele piesei. Dar, în tensiunea dintre libertatea manifestă a creaturii înaintea lui Dumnezeu (vol. II) și conținerea acestei libertăți în Hristos, singurul în care pot să existe persoanele teologice  (vol. III) zăcea deja materialul incendiar care trebuia să declanșeze focul acțiunii, să alimenteze de fapt ceva atât de exploziv încât nu putem începe acest volum altfel decât „sub semnul Apocalipsei”.

Volumul de față apelează în multe privințe la îngăduința cititorului.

Pe de o parte, în virtutea situației lui paradoxale în cadrul unei teorii a teodramei: căci vrea să introducă „personajele” importante pentru piesă, fără a intra în piesa în sine, un lucru posibil numai dacă ele sunt deja distincte ca personaje ale acestei piese, condiționate și modelate lăuntric de caracterul lor dramatic și de plasarea lor în desfășurarea teologică a evenimentelor din această lume. În multe locuri, acest lucru devine evident vizibil sau este reamintit.

Metodologia părintelui Florin Tomoioagă este extrem de interesantă, deoarece, după un excurs patristic, pornește de la teologia ortodoxă contemporană, care constituie de altfel miezul cercetării sale (G. Florovsky, Vladimir Lossky, Dumitru Stăniloae, A. Schmemann, Iustin Popovici, Sofronie Saharov ș.a.) și revine cu pași fermi la Părinții Bisericii, care constituie criteriul încercărilor ermeneutice mai recente.