Nu un „concept” − conceptul de slavă − urmează a fi „analizat” aici, ci un cifru al plenitudinii se vrea integrat în această plenitudine. Interesul nostru este sintetic; tocmai de aceea ultima teologie neotestamentară, cea ioanică, ne va fi mereu punctul de fugă și destinația, deși toate teologiile neotestamentare rămân într-o permanentă mișcare de avansare (în meditația mereu deschisă a Bisericii) și de înălțare (spre Dumnezeu). Importante  pentru noi sunt viitorul și gura de vărsare, iar nu categoriile ce-au trebuit integrate în stadiul în care erau încă sursă, material, condiție. Ci doar unicul lucru ce vrea să se exprime prin toate acestea: pe el îl urmărim, fără să ne închipuim că l-am fi cucerit (Filipeni 3,12 sq.).

Forma centrală de evidență, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiești obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezută”, ci „văzută” (oricât de mult am crede în Hristos); în această formă strălucește slava obiectivă a lui Dumnezeu, ea este slava finală (kabôd), trimisă și chemată să-și arunce umbra peste tabernacolul întregii creații. Toate armoniile cercetării teologice iradiază din această slavă și aduc mărturie despre ea, în măsura în care sunt justificate obiectiv și științific.

Hans Urs von Balthasar (1905 –1988), preot catolic elvețian considerat unul dintre cei mai mari teologi apuseni ai secolului XX. Prin influența ideilor sale nu doar asupra papei Ioan Paul al II-lea, cât și asupra Card. Joseph Ratzinger, cu care a fondat revista Communio și asupra Catehismului Bisericii Catolice, care au consolidat mai târziu învățătura Conciliului și a papilor postconciliari, creația lui Balthasar pe aproape la fel de monumentala  operă a maestrului său, Cardinal Henri de Lubac, a contribuit, fără îndoială, la modelarea catolicismului și a direcției sale de dezvoltare propice noului secol.